Încă din copilărie am adorat Crăciunul și Sărbătorile de iarnă.
Chiar dacă nu am avut parte de genul acela de Crăciun cum este prezentat în filme, bogat în lucruri cu muuulte cadouri sub un brad imens împodobit cu cele mai frumoase decorațiuni pe care ți le poți imagina.
Brăduțul nostru care arăta mai mult jumulit decât încoronat era cadoul cel mai de preț de la Moșul și îl împodobeam doar în ziua de Ajun (asta era regula familiei) cu bomboane de pom legate cu ață roșie, cu biscuiți pe care îi găuream cu greu pentru că se rupeau și cu maaare, mare grijă să nu spargem cele câteva globuri prețioase care locuiau în cutia lor specială, pusă sus pe dulap în restul anului.
Crăciunul meu, atunci, în copilărie a fost bogat în altceva decât lucruri. A fost bogat în zăpada pufoasă de pe ulițele satului, în lumina caldă din casă, în geamurile aburinde care erau indiciul clar că înăuntru ne așteaptă ceva gustos și delicios. Era bogat în aromele din aluatul de cozonac călduț care a stat la dospit și pe care îl găuream cu degetele să găsim bucățele de coji de portocală. Era bogat în gustul biscuiților cu gem de caise pe care îi făceam împreună cu mami și pe care îi decupam cu un pahar, iar gaura din mijloc o făceam cu un dop din acela din plastic de la sticla de șampanie.
Erau absolut delicioși și atunci acești biscuiți, chiar dacă erau făcuți cu untură în loc de unt și erau umpluți cu un gem care era mult prea lichid, iar în ziua de azi nu ar trece testele din nici un laborator de producție.
La fel de delicioși sunt și acum pentru că sunt biscuiți de la mami și mamele când fac biscuiți pun ceva deosebit în ei. Ceva ce doar mamele au. Unii îi spun spun suflet, alții iubire, mami spune că este dorința ei ca noi, cei care gustăm din bunătățile pregătite de ea, să mâncăm ceva bun, cu gust de acasă.
Dacă ai citit până aici, cred că îți dai seama deja de unde vine pasiunea mea pentru dulciuri și deserturi. Nici nu aș fi avut cum să mă feresc de ea, să o ocolesc sau să nu o moștenesc pentru că am văzut-o zi de zi în ochii mamei mele, i-am simțit gustul și aromele, am crescut cu ea.
Am fost educată de mică să îndulcesc viețile oamenilor. ❣️
Doar că, nu am fost conștientă de asta mereu și nici nu am văzut întotdeauna lucrurile cum le văd acum.
Pentru mulți ani (ultimii 15, cel puțin), am suferit, mai ales în preajma Crăciunului și a sărbătorilor de iarnă.
O suferință profundă venită dintr-o contradicție între ce vreau eu și ce vor ceilalți. În interiorul meu se dădea o bătălie care se numește comparația cu ceilalți sau comparația cu exteriorul. Și din această comparație nocivă m-am adâncit într-o singurătate cruntă și am decis eu singură să mă separ de mine, de familia mea, de cei apropiați mie. Suferința pornea de la gândurile și emoțiile din categoria ce credeam eu că au ceilalți și eu nu am, cum vedeam eu că sunt ceilalți și eu nu sunt.
Era mult prea mult despre ce vor zice ceilalți și hai să fac cum vor ei pentru că sigur ei știu mai bine, eu sunt mică și fără prea multă experiență. Asta era povestea pe care mi-o repetam, uneori fără să îmi dau seama. Asta era povestea prin care renunțam la mine și la bunăstarea mea fără să văd cine sunt eu cu adevărat, fără să văd că sunt valoroasă pentru ce sunt, nu pentru ce fac sau am făcut și că este perfect în regulă să gândesc și să trăiesc exact cum doresc eu, să îmi imaginez și să creez exact ce visez eu pentru a-i servi pe ceilalți.
Și din această suferință, din această ruptură de mine însămi am început să alerg, în primul rând, eu de mine însămi. Să mă îndepărtez de sinele meu autentic, de esența mea ca om și de misiunea pentru care am venit eu pe acest Pământ.
Munca m-a salvat! Mi-a fost cel mai bun aliat. În special în perioada Crăciunului când lucram non stop, dar erau și alte luni în timpul anului când munceam chiar și peste 16 ore pe zi. Nu îmi era ușor, dar asta îmi doream, să fie greu, să fiu amorțită, să nu mai simt durerea aceea din sufletul meu și să nu văd că se apropie prăpastia pe care o simțeam deja.
Rezultatele în urma acestei munci nu au încetat să apară. Erau fabuloase! Mai ales pentru o fată abia plecată din multinațională care și-a deschis un laborator de prăjituri și macarons pentru evenimente și le făcea pe toate singură. Eram extrem de mândră de asta.
Feedback-ul pozitiv al clienților, cuvintele de laudă, vorbele lor frumoase erau combustibilul perfect pentru a face și mai mult, tot mai mult. Eram prinsă în propria mea cursă. O cursă fără final, în special pentru că nici măcar eu nu știam unde doresc să ajung și pe cine vreau să impresionez. Eram într-o competiție asiduă eu cu mine însămi! Iar, când Vlad îmi punea întrebarea capcană: ‘’cât crezi că vei mai rezista așa?’’ mă enerva maxim.
O parte din munca asta fără sfârșit și fără prea multe rezultate pentru mine însămi o văzusem acasă, și la mami și la tati. Fără să vreau am preluat-o. Am primit-o împreună cu educația celor 7 ani de acasă, cu ambiția și cu dorința continuă de a face frumos. Părinților mei nu am nimic să le reproșez, din contră le sunt din inimă recunoscătoare pentru modul în care m-au crescut.
Pentru cealaltă parte de working hard însă, am fost autodidactă. Mi-am ales-o singură și promit că am fost cât se poate de atentă la detalii și selectivă în ceea ce privește execuția corectă a unor tehnici de hardworking unice, cel puțin în piața din România.
Am gândit-o îndelung, am testat-o pe mine însămi, am perfectat-o an după an. Deveneam tot mai bună în a munci fără oprire, fără să îmi pese de mine și nici de ceilalți. Indiferent că erau parte din familie, că erau angajați, colaboratori sau chiar clienți.
Dezvoltasem o dependență toxică față de muncă, nu mă mai puteam opri, nu mai doream să mă opresc. Cu cât suferința era mai mare cu atât durerea trebuia să fie mai mare și paradoxal (sau nu) și satisfacția rezultatului final era mai mare. După fiecare Crăciun, la final de an eram terminată și fizic și psihic. Tot ce făceam de sărbători era să dorm. Adesea mă îmbolnăveam și abia mă ridicam din pat. Îmi începeam anul semifuncțională și aveam nevoie de aproape o lună jumate să mă repornesc.
Am băgat adânc sub preș această suferință și singurătate. Am ascuns-o chiar și de mine, deși ne cunoșteam prea bine una pe cealaltă. Nu am vrut să o văd, nu am avut disponibilitate să o înțeleg, nu am dorit să îi acord timp să stau cu ea, la o cafea măcar, să văd despre ce este vorba de fapt. Am avut tentative, dar nu am reușit să fac față provocării și să duc munca până la capăt pentru că, atunci când încercam, mă speriam.
Plus că, dacă ești înconjurat și susținut constant de familie și oameni faini, cum e posibil să fii singur?!? Cu asta mă consolam.
Ascunzișul acesta a funcționat perfect până în pandemie, când s-a produs inevitabilul și în cazul meu la fel ca în cazul altora. Apoi, în cadrul unor programe foarte faine și foarte profunde create de Monica Ion și Manuela Ciugudean am început să prind curaj.
Curaj să mă opresc din alergătură. Am simțit intuitiv că am găsit persoanele potrivite care să mă ajute să stau eu cu mine și să analizez situația. Dar real, nu doar superficial, așa la suprafață. Așa am început în 2020 să particip la diferite programe, dar apogeul a fost anul acesta în 2022, când 9 luni din acest an am lucrat intens cu mine.
Monica mi-a arătat CE și CINE sunt cu adevărat, că nu sunt greșită și că nu am cum să dau greș, oricum aș face, iar Manu m-a învățat CUM să ies în față să vorbesc despre mine și valoarea pe care o aduc eu în viețile oamenilor.
Poți urmări discuția avută cu Manu pe acest subiect aici.
Inițial, dorința mea și nevoia acută era să învăț să deleg. Habar nu am avut ce avea să însemne asta, că acesta va fi cel mai greu lucru pe care l-am făcut până acum în viața mea și că delegarea reală și eficientă se va putea întâmpla doar când eu voi da drumul acestei suferințe și singurătăți. Când eu nu voi mai încerca să fiu ceva ce nici măcar nu este treaba mea să fiu, dar eu mă străduisem din răsputeri să fiu. Atunci când am reușit să deleg am observat cum am făcut loc celor din jurul meu (familie, prieteni, colaboratori, angajați, clienți) să își facă treaba și să contribuie activ la îndeplinirea viselor mele.
Partea cea mai faină este că acum văd cum mi-au folosit toate aceste experiențe și cum totul se întâmplă pentru mine și nu împotriva mea. Pot să văd cum, mutatul din Cluj (după aproape 15 ani) înapoi la Oradea și căsuța de la țară, a fost de fapt revenirea mea ACASĂ lucru care a contribuit enorm la vindecarea suferinței, dar mai ales a singurătății mele.
Pot acum să văd că nu mai trebuie să muncesc eu și doar eu până la epuizare, să fac eu singură tot pentru a mă asigura că lucrurile se vor întâmpla exact așa cum vreau eu și mai pot să văd că pentru asta am avut nevoie de încredere. Încredere care vine din credința în Dumnezeu și planul Divin din care facem toți parte.
Te invit să asculți o conversație foarte sinceră și din suflet avută recent cu Monica
Așadar, anul acesta de Crăciun eu am simțit cu adevărat ce înseamnă MAGIA Crăciunului și am primit de la Moș Crăciun unul din cele mai prețioase cadouri. Sentimentul de întreg și că nimic nu lipsește, trăit de aceste sărbători este unul cu adevărat minunat.
Pentru că eu m-am împăcat cu mine însămi și mă văd întreagă așa cum sunt, a dispărut nevoia de a mă compara cu exteriorul și de a compensa neajunsurile cu cadouri cumpărate de Crăciun cu orice preț. A dispărut și nevoia de a alerga și de a munci până la epuizare ca să nu simt ce este înăuntrul meu. A fost LINIȘTE la mine în suflet. Este liniștea care vine din credință. Este siguranța faptului că sunt pe drumul meu și că misiunea mea în această viață este să îndulcesc viețile oamenilor.
Acum, la final, vreau să declar că nu mai ador Crăciunul, îl iubesc, cu adevărat și din tot sufletul meu. Iubirea este mult mai faină decât admirația. Pot să confirm că Moș Crăciun există cu adevărat și că magia pe care o aduce este reală.
În încheiere vreau să îți mulțumesc pentru răbdarea ta și pentru timpul petrecut aici cu mine. Îți sunt recunoscătoare că ai citit toată această poveste și mai vreau să știi că intenția mea sinceră este ca prin intermediul acestei povestiri să te încurajez să începi să te uiți și tu în interiorul tău, să îți descoperi adevărata menire și să începi să o trăiești conștient(ă).
Fiecare cuvânt scris aici are locul lui și știu sigur că o dată ajuns la tine, în mintea și inima ta, va începe să producă schimbare.
Pupici dulci,
Ioana
